Toți șoferii au auzit de OBD măcar o dată în viața lor, fie de la cunoscuți, fie de pe la service. Ce este și la ce ajută asta ?
OBD vine de la On Board Diagnostics (diagnosticare la bord) și se referă atât la o interfață, dar, mai ales, la un set de standarde de comunicare și diagnosticare a diverselor elemente ale unei mașini – motor, sistem frânare/ABS/ESP, diverși senzori, etc. Fără a intra prea mult în detalii și istoricul interfețelor de diagnosticare, ne limităm la a spune că OBD-2 este cea mai recentă implementare a standardului respectiv și folosește o interfață cu 16 de pini, ca în imaginea de mai sus. Există două tipuri de interfețe OBD-2 : tip A, pentru autovehicule cu sistem electric de 12V și tip B pentru cele cu 24V. Cea mai mare îmbunătățire a OBD-2 față de versiunile anterioare este capacitatea extinsă de a suporta coduri de eroare (DTC – Diagnostic Trouble Codes). Cu alte cuvinte, se pot depista mult mai multe erori, se poate comunica mai eficient cu diversele unități de control ale mașinii, în versiunea asta fiind inclusă și o scurtă descriere a erorii, de aceea este mult mai ușor de găsdit problema, chiar și pentru cei mai puțin tehnici dintre noi. 
Bineînțeles, fiecare producător are o implementare puțin diferită/un protocol specific, chiar dacă per ansamblu se respectă standardul OBD. De exemplu, Renault are protocolul KWP2000 pe mașinile mai vechi și CAN/CAN 2 pe cele mai noi, dar se respectă codurile standard de eroare (un cod DTC este același pe un Megane cu KWP și pe unul cu Can 2).
Pentru accesa o interfață OBD este nevoie de o „diagnoză”, adică un aparat cu un soft care știe să se conecteze și să citească sau să interpreteze codurile OBD. În general aceste utilitare (fie că e vorba de un aparat de sine stătător sau de un soft de calculator și un cablu OBD) știu să recunoască doar un singur standard OBD, dar pot funcționa pe foarte multe modele de mașini având în vedere că acestea au cam aceeași implementare. (În dreapta două coduri de eroare citite cu o „diagnoză” )